Biserica Zlataust

biserica_zlataust_iasi_03
Datare: 1638
Ctitor: Gheorghe Duca
Hram: Sf. Ioan Gură de Aur (27 ianuarie şi 13 noiembrie); Sf. Mucenic Teodor Tiron (17 februarie)
Localizare: mun. Iași, stradela Zlataust nr. 5

Scurta descriere

Biserica Zlataust este un punct de reper în patrimoniul cultural ieşean din punctul de vedere al lăcaşului de cult, dar şi al poziţionării sale în desfăşurarea Târgului Iaşilor medieval, respectiv în apropierea mahalalei Beilicului.

Biserica „Sf. Ioan Gură de Aur” din strada Zlataust nr. 5 a fost zidită de către Duca vodă, în anul 1683, conform inscripţiei de pe peretele de miazăzi al locaşului, în 30 de zile. Această biserică mai este denumită fie sfântul Ioan Zlataust, Sf. Ioan din Beilic sau Sf. Ioan Hristostomu.

„Această Sfântă Mănăstire s-au făcut de Ioan Duca Voevod cu Doamna sa Anastasia, cu fiul seu iubit Io Constantin Voevod, cu doamna sa Maria: care este hramul sfântului Ioan Zlataust. Veleatul 1683. Şi s-au zidit în 30 zile”.

Se pare că înainte de biserica pe care o putem observa şi astăzi s-ar fi aflat o alta din lemn, la care face trimitere şi cronicarul Neculai Costin „În acest an, la veleatul 7190 au zidit Duca vodă mănăstirea Sf. Ioan Zlataust din Iaşi, pe care a fost o biserică mică de lemn, pe temelie înaltă de piatră, care era făcută de Ştefan vodă Tomşa şi, înzestrându-o cu moşii, au închinat-o la o mănăstire din Rumili, la Andriano de la Argiro Castro, căci întăi era Mănăstirea Hlincea a lor şi au luat-o Duca – vodă de au dat-o la Mănăstirea sa la Cetăţuia, mai mult pentru moşii ce are prin prejur”.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, biserica era întreţinută de stat şi era administrată de către un preot îngrijitor, iar la început de secol XX este documentată ca fiind parohie, în stare de ruină cu excepţia caselor de locuit ale clerului, subvenţionată de stat, având în vedere că nu mai dispunea de nicio avere.

În ceea ce priveşte mahalaua Beilicului, despre aceasta ştim din documente că s-a dezvoltat în jurul Uliţei Trapezenească sau Tărbujenească,strada Grigore Ghica de astăzi. Uliţa aceasta pare a fi mai veche decât secolul al XVII-lea, având în vedere că trece pe dinaintea turnului de intrare al bisericii Barnovschi (biserică aflată în apropierea bisericii Zlataust), ridicată la 1627, fiind astfel evident că poziţionarea mănăstirii a fost în aşa fel realizată încât să respecte traseul uliţei ce trece prin faţa ei, uliţă ce astăzi poartă denumirea de strada Grigore Ghica Vodă.

Beilicul s-a dezvoltat începând cu secolul al XVIII-lea, termenul provenind din limba turcă şi traducându-se prin palat, casă sau conac pentru găzduire. Construirea acestuia în Iaşi are originea în acele măsuri pe care le-a luat domnia pentru a găzdui trimişii turci veniţi în oraş sau care se aflau în trecere pe aici, fiind ridicat pe un teren ce aparţinea mănăstirii Zlataust.

Clădirea din Beilic destinată oaspeţilor turci a fost ridicată prima dată de Mihai Racoviţă (secolul al XVIII-lea) „aproape de curtea domnească”, iar la 1 ianuarie 1757 Scarlat Grigore Ghica Vodă o reconstruieşte ca „să nu se mai supere orăşenii cu oaspeţi turci pe la casele lor, nici ca să mai ia… aşternuturi de prin casele lor, ce să fie şi orăşenii toţi odihniţi”. La începutul secolului al XX-lea, N.A. Bogdan descrie mahalaua Beilicului ca fiind „o piaţă mare, fostă ogradă a Conacului Turcesc, de pe timpul când veneau în Iaşi paşii din Ţarigrad să se aşeze sau să răstoarne Domnii ţărei” sau „casă specială unde trăgeau Paşii şi alţi demnitari mari ai Sultanului, pe vremea când veneau în Iaşi, ca să se aşeze sau să se răstoarne Domnii ţărei, ori să facă altă ispravă asemenea”. În 1877 aici a fost înfiinţată de Primărie Grădina Grigore Ghica Vodă din Beilic. În prezent, pe locul fostului Beilic se află bustul lui Grigore Ghica Vodă

De Biserica Zlataust se leagă şi existenţa breslei lăutarilor prin starostele său Barbu Lăutaru, îngropat în curtea mănăstirii.

(N.A. Bogdan) „nu era chef în Iaşi, nu era cumătrie, masă mare, nuntă sau sindrofie, la sarac ca şi la bogat, în Curtea Domnească ca şi în fundul Păcurarilor, fără ca un taraf de lăutari, mai mic sau mai numeros, să nu-şi arate meşteşugul, scoţând sunete când de jale, când de veselie din scripci, coze, naiuri sau clarneturi, iar din glasurile lor duioase să nu tragă câteva gorgoane pe nas, cu of! şi ah! Pe ton oriental, ce semăna mai mult cu cântările bisericeşti, decât cu melodiile ce le auzim astăzi de obicei. Lăutarii erau atunci la preţ; dar cu meseria aceasta nu se ocupau decât ţiganii, cari aveau o aptitudine specială pentru muzică, cum niciun neam altul nu putea să li se asemene. O mahala întreagă a Iaşului era ocupată în mare parte de lăutari: Ţigănimea Domnească. (…) Breasla lăutarilor ajunse la apogeul seu pe vremea lui Barbu, starostele permanent al breslei, cântat de Vasile Alecsandri, când boierii se întreceau care mai de care în dare de baluri şi de petreceri, şi în a chema pe Barbu să le cânte de dor şi de veselie”.

Strada Zlataust este aceeaşi din romanul Uliţa copilăriei semnat de scriitorul românIonel Teodoreanu (6 ianuarie 1897 – 3 februarie 1954), cunoscut publicului român prin seria La Medeleni. Amintirile acestei mahalale au fost evocate şi în scrierile Fata din Zlataust şi Casa bunicilor. Casele Teodorenilor se învecinează şi astăzi cu gardul Bisericii Zlataust, deşi mai există doar una dintre cele două iniţiale.

De asemenea, se pare că la începutul secolului al XVII-lea, sub biserica Sf. Ioan Gură de Aur a fost identificată şi marginea oraşului, iar în mahalaua Beilicului, conform sasului Andreas Wolf care a stat aici prin anii 1780 şi 1804, s-ar fi aflat şi una dintre cele trei băi publice ale oraşului, care era folosită doar atunci când nu erau turci în oraş, aşezământ care nu se mai păstrează astăzi. Celelalte două băi din oraş se aflau la Curtea Domnească (care a fiinţat în locaţia actuală a Palatului Culturii, adresa Piaţa Palat nr. 1), respectiv în spatele Catedralei Mitropolitane (localizată pe B-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 16) – Feredeul turcesc.